SEZIONE INTERNAZIONALE
VISCOLIREA STRIGARII
di ALEXANDRA FIRITA
În noi înşine se nutrea cuvântul
şi întreg eşafodajul lăsării la vatră
exploda îndurerat de ce avea să vină
ca o ninsoare dalbă iubirea
se făcea prunc de lumină.
Tremuram în nemişcarea verbului a săruta, a îmbrăţişa
din orbirea clipei muguri creşteau
pe crengile mele înfrigurate.
Mă clădeam în cuget şi-n viscolirea strigării
îmi răsărea inima cum o petală, cum o aripă,
cum un alt ochi ce-şi scuipă întunericul.
Din dosul măştii mestecam cuvintele ce-mi umpleau gura
şi le scriam cu degetul pe fereastra ce da spre cer.
Eu sunt libertate întrupată
din coasta durută a poetului clădit în cuvânt.
di ALEXANDRA FIRITA
În noi înşine se nutrea cuvântul
şi întreg eşafodajul lăsării la vatră
exploda îndurerat de ce avea să vină
ca o ninsoare dalbă iubirea
se făcea prunc de lumină.
Tremuram în nemişcarea verbului a săruta, a îmbrăţişa
din orbirea clipei muguri creşteau
pe crengile mele înfrigurate.
Mă clădeam în cuget şi-n viscolirea strigării
îmi răsărea inima cum o petală, cum o aripă,
cum un alt ochi ce-şi scuipă întunericul.
Din dosul măştii mestecam cuvintele ce-mi umpleau gura
şi le scriam cu degetul pe fereastra ce da spre cer.
Eu sunt libertate întrupată
din coasta durută a poetului clădit în cuvânt.